sâmbătă, octombrie 24

Viața ca o poezie. Lecția de omenie predată de o tânără cu dizabilități, într-o lume a ignoranței și egoismului

0
331

Într-o lume disperată și tot mai fără busolă, presa nu abordează temeinic problemele oamenilor cu nevoi, concentrându-se asupra nevoilor celor care vor și mai mulți bani, și mai multă putere. Cu toate acestea, persoanele cu dizabilități au învățat să-și creeze propria ”imunitate” față de indiferența generală și să lupte singure pentru mai binele lor, dar și al societății.

Am stat de vorbă cu Lavinia Elena Niculicea, o tânără inimoasă, care face parte din echipa Jurnalului Social – publicație editată de Consiliul Național al Dizabilității din România. I-am pus opt întrebări, listate mai jos alături de răspunsurile sale.

Nu veți pierde timpul citind gândurile ei, ba chiar veți avea de câștigat. Iar dacă emoția de răsare din răspunsurile ei nu e suficientă, citiți atunci versurile sale de la final, Laviania fiind mare pasionată de poezie.


Cat de prietenoasă este societatea cu un om la fel de ambițios precum cei sănatoși , dar cu nevoi speciale?

  1. Ce te-a determinat să urmezi Facultatea de Limba și Literatura Română? De ce nu ai optat pentru altă facultate?
  2. Care sunt greutățile de care se lovește un distrofic muscular in România?
  3. Dupâ moartea părinților tăi cum ai găsit puterea să mergi mai departe?
  4. Cât de greu a fost să găsești un job având in vedere faptul că ai o dizabilitate?
  5. Din punctul tâu de vedere, ce crezi că-i lipsește societății românești pentru a deveni la fel de incluzivă precum cele de afarâ?
  6. Ce te-a determinat să practici jurnalismul?
  7. Care este mesajul tău pentru societatea româneascâ?

 

  1. Societatatea românească nu este chiar atât de ,,prietenoasă” cu persoanele cu nevoi speciale, cum ne-am dori. O persoană cu dizabilităţi se confruntă cu bariere de atitudine, cu lipsa accesibilităţii, cu excluxiune socială, cu lipsa unui loc de muncă etc. Eu pot spune că am fost o ,,norocoasă” pentru că, în decursul anilor de liceu și de facultate nu m-am lovit de mentalități obtuze, de discriminare sau marginalizare. Atât profesorii, cât și colegii, m-au tratat normal, m-au sprijinit și m-au înțeles.

 

  1. De mică am avut o înclinație spre partea umanistă. La școală îmi plăceau literatura, gramatica și limbile străine. Am început să pășesc pe tărâmul literar și am fost fascinată de universul poeziei. De fapt, în perioada copilăriei şi a adolescenţei au avut loc două momente care au anticipat traseul meu literar: tatăl meu obişnuia să mă alinte „Nichita Stănescu”, după numele marelui poet, inconştient sau nu, că eu voi păşi pe tărâmul sublim al literaturii; când eram în clasa a şasea, profesorului meu de biologie îi plăcea să-mi spună „Ana Blandiana”. Fiind pasionat de această poetă, vedea în mine asemănări cu ea. Mărturisesc că, în clasa a XI-a am fost tentată să dau la Psihologie, fiind curioasă să descifrez enigmele minții și sufletului uman. Însă, mi-am dat seama că lumea literelor este parte din mine, că scrisul este dreptul sufletului meu de a respira. Poezia îmi îmbracă sufletul cu o haină ce nu se demodează în timp – speranţa într-o lume mai bună, mai plină de sens. Astfel, am ajuns să urmez Facultatea de Limba și Lieteratura Română (specializarea română-engleză). Am reuşit să public cinci cărți (patru volume de versuri și una de proză+poezii), iar creațiile mele au fost incluse în diferite antologii și reviste literare. Ca recunoaștere a travaliului meu creator, am primit Trofeul Univers Românesc XXI la Concursul Internaţional de Creaţie (2017), Premiul special al juriului în cadrul Festivalului Internaţional ,,Campionatul European de Poezie, 2019 și Premiul III la Concursul Naţional de Poezie ,,Radu Cârneci”, ediţia a 2-a.

 

  1. Nevoile și problemele unei persoane cu distrofie musculară sunt multe și diverse. În România, sistemul de protecție socială are multe carențe. De exemplu, nu există servicii sociale. Sunt dependentă de asistența celor din jur în activitățile zilnice. Veniturile sunt insuficiente. Pensia de handicap și indemnizația din partea statului nu pot acoperi nici pe jumătate nevoile unei persoane cu dizabilități: o alimentație sănătoasă, dispozitive asistive la domiciliu, un tratament adecvat, plus cheltuielile de întreținere a locuinței și plătirea îngrijitorului.

 

  1. Moartea părinților a fost asemenea unei lovituri de pugilist. O experiență dureorasă. Însă sunt din fire o persoană încăpățânată, care nu renunță la luptă. Verbul ,,a renunța” nu m-a caracterizat niciodată. ,,O luptă-i viaţa; deci te luptă. Cu dragoste de ea, cu dor”, spune George Coșbuc. Scrisul a avut un rol salvator, asemenea unei terapii. În plus, pasiunea pentru ceea ce fac, dorința de a-i ajuta pe ceilalți reprezintă factori motivaționali.

 

  1. Destul de greu. Legislația nu încurajează persoanele cu dizabilități să se angajeze. Legea nu permite ca persoana cu dizabilități să cumuleze veniturile obținute cu pensia. Ca să poți să te angajezi trebuie să renunți la pensie. Așadar, statul nu ne susține!

 

  1. Într-o societate incluzivă, fiecare are locul lui, are dreptul la respect și o viață independentă, indiferent de rasă, handicap sau situație economică. Cred că societății românești îi lipsește implicarea, empatia și dorința de a-i înțelege pe cei care sunt diferiți. Este nevoie nevoie de promovarea educației incluzive în detrimentul celei segregate, de o infrastructură urbană care să fie accesibilă pentru toți. Lipsa rampelor sau cele care nu sunt funcționale în instituții reprezintă reale provocări. E nevoie stringentă de accesibilitate, de dezvoltare sustenabilă și incluzivă. Consider că accesul la transport, la educație, la un loc de muncă, la un tratament de calitate, nu este o favoare, ci un drept al meu!  Schimbarea situației dificile a persoanelor cu dizabilități este un proces anevoios. El trebuie să înceapă de la mentalitatea societății în care trăim. Așadar, sistemul din România trebuie să ofere şanse egale şi o viaţă demnă persoanelor cu dizabilităţi, să promoveze şi să respecte drepturile fundamentale ale omului.

 

  1. Mi-am dorit o meserie care să aibă la bază scrisul – rațiunea mea de a fi. Am primit o oportunitate nesperată din partea doamnei Daniela Tontsch, de a lucra la ziarul Jurnalul Social, în calitate de redactor.

Dorința de a transmite informații valoroase celorlalți m-a determinat să practic jurnalismul. Prin intermediul articolelor pe care le-am scris, am putut să inspir, să contribui la schimbarea mentalităților privind abilitățile persoanelor cu dizabilități, să dăruiesc ceva din mintea și inima mea și să ajut oamenii.

 

  1. Le-aș spune tuturor să încerce să cunoască mai bine omul de lângă ei, chiar dacă e diferit, să integreze spiritul civic precum un obicei în viața lor și să se încăpățâneze în a practica binele. Societatea are nevoie de oameni implicați, care să-și ofere sprijin unii altora, persoane care să dăruiască din cunoștințele lor și împărtășească valori comune, într-o comunitate fără bariere. Să nu uităm să iubim lucrurile frumoase care ne înalță spiritul, precum poezia:

Lecții virtuale despre supraviețuire

printre cireșii înfloriți circulă liber
un virus anonim,
mă forțează să privesc mai mult în mine

ferestrele sunt închise,
iar inima larg deschisă către mâine,
poate poștașul îmi va aduce vești bune

mă uit pe dosul clipelor
să văd când expiră pandemia
în singurătate îmi coc fericirea
frământând stelele în vasul cel mai scump
știe cineva de unde pot cumpăra drojdie
să pun la dospit visurile pe care le credeam mărunte?

pereții mă strâng de atâta dor de a da mâna cu Natura
doi îngeri păzitori îmi predau lecții virtuale
despre supraviețuire

ating oamenii prin visul transparent
purtând o mască de unică folosință
mi-o dau jos doar când vorbesc cu Dumnezeu

(versuri: Lavinia Elena Niculicea)

VEZI ŞI:

 

 

Leave a reply