Vargas Llosa și García Márquez, de la prieteni la dușmani (II)

0
182

Luni nesfârșite, García Márquez s-a cufundat în scrisul operei “Un veac de singurătate”, ignorând gravele probleme financiare ale familiei sale, din ce în ce mai îndatorate. Până când succesul său răsunător i-a permis, în sfârșit, să trăiască din literatură.

Un fiu al lui José Arcadio, colonelul Aureliano Buendía, responsabil pentru treizeci și două de revolte armate, toate eșuate, a fost la rândul său inspirat de militarul Rafael Uribe Uribe (1859-1914), unul dintre protagoniștii conflictelor civile columbiene, învins în războaiele din 1885, 1895 și 1899.

Astfel, în acest tip de ficțiune, fidelitatea strictă făță de detaliile istorice nu contează. Scriitorul, prin exagerările sale, caută un adevăr esențial. În acest caz, cel al unei țări sfâșiate de lupte absurde sau cel al greutățîi singurătățîi în natură umană. 


 Într-un anumit sens, „Istoria unui deicid” nu este altceva decât o strălucită dezvoltare a ideilor pe care autorul ei le expuse puțin mai devreme la Lima, în 1967, la întâlnirea pe care a avut-o alături de García Márquez.

Participanții care au umplut sala de conferințe a Facultății de Arhitectură au asistat la o reflecție istorică asupra romanului în America Latină. Publicat sub formă de carte în anul următor, volumul respectiv a devenit, de asemenea, o piesă foarte greu de găsit.

Prin urmare, actuală să reeditare în Alfaguara, sub titlul „Doi singuratici”, încheie fiesta pentru adepții celor doi giganți literari. Pe parcursul conversației întâlnim două personaje total diferite. Natura metodică a peruvianului, un as în materie teoretică, contrastează cu spontaneitatea columbianului, care nu e prea dedat in cufundarea în problemelor abstracte.

Cuvintele acestuia din urmă, în orice caz, ar trebui atribuite mai degrabă prudenței. Inventivitatea sa nu s-a limitat doar la lucrările sale. Ci au ieșit în evidență mai cu seamă în declarațiile despre viața lui. Ca și atunci când susține, însă nu prea convingător, că ar fi scris primul paragraf din romanul „Un veac de singurătate”, adică așa cum zugrăvește în carte timpul propriei adolescențe. 

 

În dialogul lor, cei doi scriitori emană chimie și complicitate. Ce s-a întâmplat că o atât de profundă relație să dispară pentru totdeauna? Pe 12 februarie 1976 a avut loc celebrul incident din Mexico City: după mult timp fără să se vadă, García Márquez s-a dus să-și salute prietenul și acesta l-a atacat puternic. Din câte se pare, el a exclamat că asta a fost din cauza a ceea ce i-a făcut columbianul soției sale, Patricia Llosa, la Barcelona. O altă versiune sugerează că a fost supărat de ceea ce i-a spus colegul soției sale. Nimeni nu știe cu siguranță motivul dezacordului. Se vehicula pe la colțuri că Patricia i s-ar fi confesat lui García Márquez despre infidelitățile soțului ei și acesta ar sfătuit-o să divorțeze.

Alte zvonuri merg mai departe. Unii insinuează că autorul „Colonelui nu are cine să-i scrie”  ar fi fost prins în lațul Patriciei, care ar fi „întreprins” ceva nepermis, drept răzbunare pentru ocaziile în care Vargas Llosa o înșelase.

Singurul lucru sigur este că figura cheie în celebra controversă este Patricia, singură persoană care cunoaște de la prima mână toate detaliile poveștii. Prietenii celor implicați au fost împărțiți în două facțiuni ireductibile… 

 

Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa, Martha Livelli, Mercedes Barcha y José Miguel Oviedo se despiden en el aeropuerto Jorge Chávez de Lima, el 11 de septiembre de 1967. Archivo revista 'Caretas'

 Familiile Garcia Marquez & Vargas LLosa. Sursa foto: Elpais.com

 

Oricare ar fi rădăcina dezacordului, aceasta idubitabil stă într-o chestiune de natură intimă, nu neaparat într-o diferență politică.

 

Faptul că García Márquez l-a susținut pe Fidel Castro și Vargas Llosa a devenit unul dintre cei mai duri adversari ai săi, categoric nu a declanșat ruptură. Deși ar fi contribuit, cumva, la producerea decalajului dintre cele două genii.

 

De atunci, prietenii celor implicați s-au împărțit în două facțiuni de neîmpăcat.. Protagoniştii, însă, au păstrat o tăcere absolută. Vargas Llosa, cu o anumită ocazie, a încercat să comenteze această ruptură și afirmă că clarificarea faptului în sine, corespunde biografilor

.Deși aceștia nu ar putea insinua prin multe dovezi irefutabile fără implicarea, fără  versiunea celor antrenați direct în conflict. În 2010, cu ocazia decernării Premiului Nobel, un jurnalist a vrut să știe dacă îi era teamă că cineva îl va întreba despre García Márquez. Răspunsul lui a fost nuanțat de umor ironic: „Întotdeauna există cineva nesăbuit”. 

A circulat apoi vestea că vechiul său prieten, de pe Twitter, l-a felicitat cu doar două cuvinte: „Suntem egali”, cu referire la faptul că a Marquez a câștigat Premiul Nobel în 1982. Se pare că a fost „o glumă” pe care ar fi postat-o un oarecare intrus. Columbianul nici măcar nu făcea parte din rețeaua de socializare menționată mai sus.


Moartea să, câțiva ani mai târziu, a făcut cu totul imposibilă mult așteptată împăcare. Este foarte posibil, din păcâte, să nu știm niciodată ce s-a întâmplat în ziua distanțării lor fatidice. Speculanții iau in calcul urmatoarea variantă: Anume, cei doi admirau romanele cavalerești, dar gusturile lor se diferentiau categoric.
García Márquez aprecia Amadís de Gaula” Garci Rodríguez de Montalvo iar Vargas Llosa el „Tirante el Blanco, Joanot Martorell) 

Articol tradus și adaptat din publicația LaVanguardia.com

foto coperta: Elmundo.es

 

Leave a reply