vineri, decembrie 4

Trianon la ceasurile dimineții. Gândurile unui istoric ardelean româno-maghiar, din Țara Oașului

0
377

La 4 iunie 2020 s-au împlinit 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, care a încheiat la nivel juridic internaţional pacea între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria, la finalul Primului Război Mondial. Prin Tratatul internaţional de la Trianon se recunoștea acum 100 de ani ceea ce transilvănenii și bănățenii hotărâseră deja la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia: unirea Transilvaniei cu România.

Deși aparține unui om care a urmat o facultate de istorie, textul care urmează nu este neapărat… o lecție de istorie. Ci mai degrabă o lecție de viață. A unui om „cu sufletul în două comunități, română și maghiară”, așa cum spune deținătorul site-ului web care l-a publicat, jurnalistul Lucian Mîndruță, cu acordul căruia am preluat textul: Vasile-Zsolt Grigoruț, un ardelean din Țara Oașului.



Eram copil când am auzit prima dată de Trianon până-n ‘89. Tot ce am înțeles la aceea vreme era o oarecare conexiune cu o Ungarie Mare. Copilăria mea mi-am petrecut-o preponderent într-o comunitate cochetă, tradițională majoritar reformată, maghiară (Remetea-Oaș) și episodic în comunitatea de suflet a românilor cu suflet de oșan, greco-catolici, ortodocși și romano-catolici, majoritari la rândul lor (Bixad). Respiram aerul comunităților din Țara Oașului, județul Satu-Mare (Sătmar/Szatmár/Sathmar), România. Îmi plăcea.

Îmi plăcea spiritul locului. Faptul că oriunde eram încercam să ne înțelegem pe o limbă sau alta. De mic făceam pe traducătorul spre mândria bunicilor și a rudelor de la țară. De asemenea eram fascinat să o văd pe bunica Paraschiva (Piroska) cum încerca și insista să se exprime în limba română cu ocazia nenumăratelor vizite ale unor oșeni sau oșence care îl căutau pe bunicul meu plecat de luni până vineri la muncă la fabrica din Bixad. Bunicul era ceea ce se chema ezermester, adică se pricepea la multe, repara clopotul și ceasul din turlele bisericilor, repara ceasuri (hobby), sculpta teascuri, crea modele de care și căruțe… și ne făcea jucării din lemn și ne repara jucăriile. Bunicul meu era pur și simplu nenea (nea’) Feri (Francisc / Ferenc / Franz) pentru toți. Eram convins că avea mai mulți prieteni români decât maghiari. Se simțea bine oriunde era. Bunicii îmi povesteau de vremurile copilăriei lor, de grupurile de copii care creau o atmosferă unică. Erau români, maghiari, ruteni, evrei, rromi. S-au legat prietenii de o viață.

Bunicul Dumitru (Demeter) din Bixad era factor poștal, în percepția actuală conecta oameni. Era greco-catolic și a ales să treacă la romano-catolicism după 1948. Familia largă a optat să treacă fie la biserica romano-catolică, fie la biserica ortodoxă. Dar n-am auzit de probleme și necazuri până după 1989 (când a reapărut goana după cel mai marecel mai bun, cel mai tarecel adevărat, primul... atât în comunități, cât și în familii). Ce am reținut a fost că îi plăceau oamenii, îi plăcea bucuria oamenilor, îi plăcea să comunice. Mergea kilometri buni pe jos doar să se întâlnească cu prieteni buni de peste dealuri. Și mulți prieteni buni îl căutau și ei la el acasă. Tot atunci am înțeles că i-a ajutat și pe călugării greco-catolici închiși la Cetatea Albă, le ducea pachete de mâncare, riscând mult. La mijlocul anilor ’80 i-a venit sorocul și a fost chemat de un ofițer de Securitate la interogatoriu. Nu cunosc detalii dar știu de la tata că a rămas marcat de aceea experiență, survenind la scurt timp și o paralizie severă care i-a pavat drumul spre nemurire… în amintirile nepoților. Era Dumitru lui Grigoruț cel care a susținut decenii întregi înainte de ’89 ceata care mergea cu Viflaimul prin tot satul. “Nu simțeai că e Crăciunul dacă nu ajungea Viflaimul la casa ta” cum ziceau/zic sătenii încă și în zilele noastre (sigur cei mai în vârstă). Sunt bucuros să spun că am îmbrăcat fiecare personaj din scenetă.

Am avut de asemenea bucuria de a parcurge ore de cateheză romano-catolică împreună cu alți copii, cele reformate împreună cu verișoarele și verișorii mei, dar și cu prietenii din copilărie, cele greco-catolice cu verișorii mei și cu siguranță voi fi alături de fiica mea când se va bucura de momentele catehetice ortodoxe.

Eram doar un copil care mă uitam de jos la lumea oamenilor mari din jurul meu și de fiecare dată îmi râdeau obrajii vâzându-i, auzindu-i și petrecând mult timp cu ei.

Am crescut mare și încă îmi surâd obrajii când trec prin locurile unde am copilărit. Dar văd tot mai puține clădiri ce se leagă de amintirile mele. Tot mai puține locuri, căci chiar și natura s-a schimbat. Iar de oamenii copilăriei dau tot mai rar.

Schimbarea, mi-am dat seama târziu face parte din firescul vieții.

Dar oamenii, oamenii erau și sunt cei care dau sens vieții. Ei sunt cei care încântă și construiesc. Lucruri bune și mai puțin bune. Dar de fiecare dată când oamenii își ascultă pornirea cea sănătoasă lucrurile reușesc să încânte, să mulțumească, să lege și dezlege și să dăinuie.

Am ajuns să învăț mai multe și am avut experiența facultății de istorie. Și la scurt timp după admitere am fost surprins și la început nu am înțeles vântul schimbării. Unchi, prieteni de familie m-au întrebat acum cu cine vei ține? Cu ungurii, cu românii… căci după Trianon? A fost a doua oară când am venit în contact cu această formulă. Peste ani mi-am dat seama că eram expus formalismului și manipulării generaționale a ceea ce s-a transformat în fenomenul Trianon.

Hugh Wallace, ambasadorul Statelor Unite în Franța, semnează Tratatul de pace ungar în istoricul Palat Trianon de la Versailles. (Foto de George Rinhart)

Prea mulți (încă) dintre urmașii urmașilor celor care au trăit și acele vremuri au rămas încremeniți în necunoașterea evenimentelor, istoriei, în ignorarea realităților locale, comunitare, familiare majorității covârșitoare din teritoriile devenite subiect de luptă, tensiune și ceartă sterilă între frați, părinți-copii, vecini, prieteni, colegi.

Atreia oară efectul nociv al fenomenului Trianon, m-a reperat în județul adoptiv, județul Alba. Ca orice om ajuns la vârsta maturității, ajungi să îți propui sau visezi la un moment dat să faci în viață ceea ce îți face plăcere, ceea ce crezi că ai putea face cel mai bine datorită pregătirii profesionale și personale. Ajuns într-o instituție ce se dorea reper cultural al arealului istoric care urma să fie deservit, scop propus chiar de fondatorul acestuia și recomandat de patrimoniul încă existent în acesta am simțit caracterul instrumentalizat, deja al fenomenului Trianon. Într-o prezentare neoficială pentru un oficial al instituției cu interpretabile nuanțe de omenie și educație am fost descris ca un maghiar, romano-catolic ignorându-se originile mele de care sunt mândru și responsabil cu M și R, respectiv româno-maghiare. La fel eram mândru dacă aveam și origini germane, rutene sau rrome. Căci prin educația primită în teritoriile unde am copilărit, format ca om am învățat că pe lângă omenie și bunătate, restul sunt forme, etichete și rămân doar însemnări statistice.

Ulterior și pe parcurs însă mi-am dat seama că peste tot, oriunde aș trăi important este să rămâi întreg la minte, suflet și la trup indiferent că ești jumătate-jumătate, jumătate-un sfert-un sfert, … și să te înconjuri pe cât posibil cu oameni pe măsură și să trasmiți mesaje cu măsură.

Mi-am dat seama că atât în județul Alba actual, cât și în județul Satu Mare al copilăriei și adolescenței mele „lumea este la fel peste tot și așa cum ne-o lasat-o Cel de Sus, cu bune și cu rele” așa cum îmi spunea tot timpul bunica mea, Floare.

Motiv pentru care dacă nu poți face bine, rău nu face, mai ales dacă nu cunoști ceea ce vorbești/spui sau mai rău, faci și nu știi bine de ce faci.

Sunt un cetățean român al statului român. Dar implicit sunt prin origini un european, un cetățean al lumii. Părinții îmi sunt dragi fie că sunt români, fie că sunt maghiari. Sunt botezat romano-catolic, de o mamă reformată și un tată greco-catolic (era după 1948 și înainte de 1989). Sora mea este reformată. Soția și fiica ortodoxă. Vorbesc limba română, maghiară, germană… Am rudenii și prieteni de toate etniile și confesiunile în toate emisferele globului.

Cred că viitorul înseamnă în continuare schimbare în mai bine și am convingerea că acest lucru se va întâmpla doar din dragoste pentru lume și tot ceea ce include aceasta.

Am experimentat că poți ajunge să iubești sincer pe cineva sau să ții sincer la ceva doar când ajungi să o/îl cunoști, să simți împreună cu acel cineva/ceva, să împarți bune și mai puține bune, să construiești împreună ceva… în rest sunt stări efemere, rebele, prejudecăți, cu iz nociv… sunt (n) fenomene Trianon, de care ne putem lipsi și fără de care putem trăi un pic chiar mai bine.

Vasile-Zsolt Grigoruț


(Sursa: lucianmindruta.com via 7zile.info)

Leave a reply