miercuri, octombrie 21

Scurt istoric al rasismului în America

0
316

Those who make peaceful revolution impossible, will make violent revolution inevitable.” / “Cei care fac
revoluțiile pacifiste imposibile, vor face revoluțiile sângeroase inevitabile” John F. Kennedy 1962

Nici nu a apucat bine lumea să iasă din carantină că au și început proteste de stradă, cu geamuri sparte,
mașini de poliție incendiate sau magazine vandalizate. Astfel de acte s-au întâmplat și aici, la Chicago.


Barack Obama in Springfield, IL August, 2008 foto: M. Petruța

Un președinte de culoare nu elimină rasismul
Cum s-a ajuns aici? Rasismul. Problema rasismului în America este una veche. Ea nu a dispărut complet niciodată, în ciuda faptului că de-a lungul timpului s-au făcut progrese considerabile. În ultimele decenii, avem exemple precum alegerea unui președinte de culoare, Barack Obama, sau a secretarilor de stat Colin Powell sau Condoleezza Rice.

Captură foto din cartea The Civil War: An Illustrated Guide

Să ne întoarcem, însă, puțin înapoi în timp, când afro-americanii erau în sclavie. Primele idei concrete de abolire a sclaviei în SUA datează din 1816, când s-a propus eliberarea și trimiterea sclavilor înapoi în Africa.

Până în 1860, acest lucru s-a realizat parțial, aproximativ 12.000 de sclavi revenind în țările de
origine. În 1920, Congresul American a votat o lege care permitea ca statul Missouri să facă parte din
Statele Unite, ca stat deținător de sclavi, așa numitul Compromis de Missouri, în vreme ce statul Main,
era acceptat ca stat liber de sclavie.

În 1850, Congresul Statelor Unite aproba o lege ce prevedea ca sclavii care fug de la stăpâni să fie returnați acestora. În vreme ce statele din nord erau împotriva sclaviei, cele din sud erau pentru, lucru ce a dus la dezbateri aprinse la nivel social și politic.

Cum în toamna lui 1860 a fost ales președinte Abraham Lincoln, care a candidat pe o platformă ce prevedea eliminarea sclaviei, mai multe state din sud și-au declarat independența de restul Statelor Unite. Acestea au format, în 1961, o nouă uniune, numită Confederația Statelor Americane.

Din această Confederației au făcut parte 7 state secesioniste: Carolina de Sud, Georgia, Florida, Alabama, Mississippi, Louisiana și Texas. Davis Jefferson și Alexander Stephens au devenit președintele și vicepreședintele Statelor Confederaționiste Americane. Toate aceste state din sud, ce și-au declarat independența de restul Statelor Unite, aveau o economie dependentă de agricultură, în special culturile de bumbac și alte plantații, care depindeau în
mare măsură de munca prestată de sclavii afro-americani. Jefferson și Stevens aveau o platformă
ideologică care se baza pe marele adevăr că negrii nu sunt egali cu omul alb și că sclavia este
subordonată rasei superioare albe. Această nouă uniune nu au fost însă niciodată recunoscută oficial de
nicio altă țară.

Captură foto din cartea The Civil War: An Illustrated Guide

Războiul dintre Nord și Sud

Secesiunea a dus, mai apoi, la Războiul Civil dintre Nord și Sud, ce a durat între 12 Aprilie 1861 și 9 aprilie 1865, finalizat cu peste o jumătate de milion de morți. Războiul a fost câștigat de către statele din Nord, care interziceau sclavia. În ianuarie 1863, Abraham Lincoln făcea Proclamația de Emancipare, ce prevedea eliberarea tuturor sclavilor. În 1865 a fost ratificată Constituția SUA, cu cel de-al 13-lea Amendament, ce prevedea abolirea completă a sclaviei. Cu toate astea afro-americanii au continuat să fie discriminați.

O serie de state din sud, printre care Mississippi și Carolina de Sud, au promulgat legi proprii care restricționau libertățile afro-americanilor. O astfel de lege prevedea ca fiecare cetățean de culoare să aibă la fiecare început de ianuarie contract scris de muncă, pe anul în curs. Dacă plecau mai devreme de la locul de muncă trebuiau să plătească înapoi salariile, putând fi chiar arestați, bătuți sau obligați la muncă forțată. O altă lege prevedea că dacă nu plăteau o taxă anuală, nu puteau ocupa alt loc de muncă, decât ca servitori sau fermieri.

The Civil War: An Illustrated Guide

Aceste legi, numite “Coduri Negre”, au continuat mai târziu cu”Legile lui Jim Crow”, prin care s-a creat segregarea între populația albă și cea de culoare. Afro- americanilor le era interzis accesul în locuri precum parcurile publice, iar în restaurante, cinematografe, cișmele, stații de autobuz, toalete, spitale, intrări în clădiri, ascensoare sau chiar și-n închisori, aceștia aveau intrări sau locuri separate.

Toate acestea au dus la Mișcările pentru Drepturile Civile din anii ’50 -’60, cu celebrul marș de protest în August 1963, din Washington D.C. cu faimosul discurs al lui Dr. Martin Luther King, “I have a Dream”. Cel mai mare câștig al acestor proteste a fost legiferarea Actului de Vot din 1965. El oferea drepturi egale cetățenilor afro-americani, fără a le mai fi suprimat acest drept prin testul de citit, adică obligativitatea celui care vota să știe să citească. Aceștia erau refuzați la vot, pentru că li se spunea că au completat greșit înregistrarea, că au greșit ziua sau locația de vot.

“Nu mai pot respira!”

foto: Marian Petruta

Mai aproape de zilele noastre sunt discriminările legate de aprobarea pentru un împrumut bancar sau la ce
rată de dobândă îl primește un cetăţean de culoare (nu de puține ori mai mare decât în cazuri similare al unor clienți albi).

Odată cu apariția internetului și a camerelor de filmat, tot mai frecvente au fost cazurile de abuzuri sau crime săvârșite de polițiști asupra unor cetățeni de culoare, care nu erau înarmați sau violenți. Cazuri precum ale lui Eric Garner, Breona Taylor sau Laquan McDonald au fost frecvente în buletinele de știri.

 

Ultimul care a stârnit revoltele de stradă actuale este George Floyd. Acesta a fost ucis în timp ce era încătușat, cu mâinile la spate, culcat la pământ și strigând că nu poate respira. Unul din polițiști, Dereck Chauvin, a stat cu genunchiul pe gâtul lui timp de 8 minute și 46 de secunde, până ce Floyd și-a dat duhul. La scurt timp au izbucnit protestele de stradă.

Când politicului nu-i pasă
De ani de zile comunitățile de afro-americani au protestat pașnic. Actele lor simbolice, în special ale sportivilor de culoare, de a îngenunchea la meciurile de fotbal american sau alte evenimente sportive, nu doar că au fost luate constant în derâdere, ba chiar au fost înjurați de la cel mai înalt podium, de însuși
președintele Donald Trump.

Un asemenea gest s-a întâmplat în septembrie, 2017, în timpul unui discurs din Huntsville, Alabama, când a spus, că “acel fiu de târfă ar trebui dat afară și concediat”, cu referire la fotbalistul care a îngenunchiat când se cânta imnul (“get that son of a bitch off the field right now. Out. He’s fired. He’s fired “ a spus atunci Trump).

Într-un mod similar a procedat vicepreședintele Mike Pence, când, în octombrie același an, a părăsit stadionul, la începutul meciului dintre Indianapolis Colts și San Francisco 49ers. Jucătorii au făcut același gest, de a îngenunchea, simbolic , în semn de protest, față de abuzurile și injustițiile poliției privindu-i pe cetățenii de culoare. Ca atare, protestele de stradă, unele din ele violente, au devenit, peste timp, inevitabile în America.

Leave a reply