Povestea lui Bubi, un căluț roșu

Încep cu partea ușor de spus a povestirii mele. Domnului Florin i-a murit calul. Calul acela i-a fost mijlocul principal prin care a castigat banii necesari familiei sale numeroase. Ei traiesc intr-un satuc transilvan, la zece–cincisprezece kilometri de drumul principal al județului, satuc care nu are primar, politie, spital, practic nu are administratie locala. Toata familia locuieste intr-o casuta la marginea satului.

Domnul Florin este tanar, munceste, si isi vede de familia dansului. Insa, calul, care este veriga atat de importanta in existenta intregii familii, si-a rupt piciorul in timp ce isi exercita functia principala, adica tragea la caruta. Si asa a disparut intr-o clipa cheia de bolta in jurul careia familia isi ducea existenta. Bineinteles, cand banii sunt exact atatia cat sa traiesti, nu se pune problema de a asigura calul la accidente sau de a avea banii sa cumperi imediat un alt cal. Cine crede altceva nu intelege saracia.

Eu tin legatura pe Facebook cu doamna R. E., care se ocupa de douazeci si patru de copii saraci din satucul in care locuieste domnul Florin, cel caruia i-a murit calul. Domnul Florin, dar mai ales sotia dansului, o ajuta pe doamna R. E. cu transportul si cu impartirea alimentelor pentru copii. Eu am cunoscut-o vara trecuta pe sotia domnului Florin, cand am vizitat-o pe doamna R. E. Am vazut in trecere casuta unde traiesc dansii.

Sa revin insa la legatura mea pe Facebook cu doamna R. E. Am fost mirat la un moment dat sa vad in pozele postate de dansa ca nu este cal la caruta. Ca domnul Florin trage la ea in locul calului. Iar pozele cu caruta fara cal au continuta sa curga.

Acum o saptamana, i-am trimis un mesaj de curtoazie doamnei R. E., interesandu-ma ce mai face si daca toti din familia dansei sunt sanatosi. Am intrebat-o ca-ntotdeauna daca o pot ajuta cu ceva. Am aflat atunci de accidentul calului, ca si-a rupt piciorul, ca o caruta a ramas fara cal, si ca intr-o clipita de ochi, o familia care pana atunci putea sa-si castige existenta – asa cu chiu cu vai, dar reusea prin munca cinstita – s-a trezit ca nu mai poate. Si ca nu se poate face nimic. Doamna R. E. mi-a spus ca este mare nevoie de un cal.

Șansa a facut ca pretul unui cal asemanator cu cel care disparuse sa fie unul pe care mi-l pot permite, desi nici pe mine nu ma dau banii afara din casa. I-am trimis repede banii, dansa i-a ridicat de la banca, si ieri am vazut primele poze cu noul cal inhamat la caruta. Cu domnul Florin tinandu-l fericit de capastru. Un calut mic si rosu. Eu i-am ales numele, Bubi.

Asta este povestea scurta a lui Bubi.

Nimic spectaculos. Eu am bafta (nici decum meritul) sa castig suficient cat sa pot face cuiva cadou un calut, odata pe an. Sunt destui altii ca mine, ca sa nu zic de cei care pot face cadou o herghelie intreaga. In plus, am bafta s-o cunosc pe doamna R. E., iar dansa este in contact cu o realitate extrem de … reala. De aceea cred ca meritul in toata povestea asta cu happy ending este a domnului Florin. Pentru ca truda dansului incercand sa iasa din conditia in care s-a nascut m-a inspirat pe mine ca sa-l ajut, atat cat pot, ca sa treaca cat mai repede peste ghinionul care i-a iesit in cale.

Asemenea ghinioane ni se pot intampla din senin fiecaruia din noi. Ne putem imbolnavi peste noapte. Ne putem pierde job-ul, ca apoi nimeni sa nu ne mai angajeze. Casa noastra poate lua foc. Viata este minunata in majoritatea cazurilor si a timpului, dar se poate transforma imediat intr-un iad.

Am cunoscut cu multi ani in urma pe cineva care a fost o mega speranta a lumii academice. Extrem de inteligent, educat, rafinat, tanar, carismatic, premiat, admirat, norocos, ce mai – nu exista calitate si potential pe care sa nu-l aiba. Asta pana intr-o zi, cand, mi-a povestit un fost profesor de-al meu, l-a gasit pe Dumnezeu in ecuatiile pe care le scria studentilor pe tabla. Au urmat rapid – salvarea, spitalul, pensionarea pe caz de boala, si cu asta s-au dus, peste noapte, pe apa sambetii, inteligenta, carisma, talentul, admiratia, si tot norocul.

Am ascultat dupa zeci de ani de la tragicul episod o prelegere data de dansul. Mi-e rusine s-o spun, dar nu m-am putut abtine de la ras, indiferent de taria cu care mi-am piscat piciorul. Dar in coltul mintii mele am stiut ca pot fi eu urmatorul care-l descopera pe Dumnezeu in ecuatiile matematice. Intr-o clipa.

Nu stiu, poate subconstientului meu ii este frica de o asemenea catastrofa. Iar faptul ca ajut cand pot este polita de asigurare pentru speranta mea ca se gaseste cineva sa-mi cumpere si mie un “cal”, daca al meu cumva moare.

Sau poate este faptul ca bunicul meu a fost caraus. Toata viata lui a avut cal cu care transporta lumii diferite marfuri. In acele vremuri, nu existau nici Dacii „papuc”, nici camionete, nici dubite, doar camioane de multe tone. Daca iti cumparai un frigider si vroiai sa-l duci acasa, singura solutie era sa apelezi la unul cu cal si caruta, ca bunicul meu.

Caii lui s-au chemat intotdeauna Bubi, iar caruta lui – Trabant. A facut carausie zeci de ani dupa zeci de ani. A traversat judetul Hunedoara in lung si lat carand marfa. Asa incet, in trapul calului si-a crescut copiii, a tinut-o pe mama in facultate la Bucuresti, a cumparat in oras doua case cu gradina, si desigur mi-a dat toti banii de buzunar pe care mi i-am dorit ca adolescent.

Eu am crescut observand importanta calului in mozaicul vietii bunicilor mei. Poate daca si calul bunicului meu si-ar fi rupt piciorul, precum cel al domnului Florin, pe vremea cand bunicii mei au fost tineri si isi construiau casa – poate – intreaga traiectorie a mamei si a familiei mele nu ar fi fost la fel. Iar eu nu as fi acum aici. Poate. Insa bunicul meu a avut bafta. Caii lui nu si-au rupt picioarele, totul a mers relativ snur, a muncit, a adunat bani, si a reusit sa-si faca un rost frumusel in viata, lui si familiei sale.

S-ar putea ca subconstientul meu sa-mi semnalizeze ceva de genul – nu-ti fa probleme, bunicul meu s-ar fi descurcat si daca ii ieseau ghinioanele in fata. Si drept urmare, eu as fi acum tot aici cu sau fara ghinioane.

Astea sunt doar speculatiile mele.

Realitatea trista a zilelor noastre este ca ghinionul imens al dansului este mult prea mic la scara „cosmica” a lumii pentru ca cineva sa mai ia in seama o familie ajunsa intr-o situatie dificila dupa ce calul ei si-a rupt piciorul. Omenirea are probleme majore pe cap, epidemii, economii in recesiune, lupte politice, alegeri. Improbabil ca in mijlocul acestui tavalug globalizat cineva sa observe un cal mort intr-un satuc fara administratie, la cincisprezece kilometri de soseaua principala a judetului.

Ma gandesc si ca Bubi, calutul rosu al domnului Florin, este cel mai eficient si fericit mod in care as fi putut folosi acei bani. De pe urma lor beneficiaza acum o familie intreaga si mai ales la copiii dansilor.

Cu atatea motive, nu-i de mirare ca nu m-am gandit o secunda cand m-am oferit sa le cumpar un cal nou. In fond ce ar fi fost asa de mult de judecat intr-o astfel de situatie? Ce ar fi putut ratiunea sa-mi spuna ce inima nu-mi spusese deja instantaneu?

Alex Doboli

(Sursa: 7zile.info)