vineri, septembrie 24

Marginalii nocturne: Ministrul Drulă între ”glasul roților de tren” și frica zilei de mâine

4
277

Da, nu este greu a ne da seama că, marea problemă a ministrului USR PLUS, de la comanda ministerului Transporturilor este aceea de a alege între atât de comodul și de arhaicul refren al ”glasului roților de tren” și cel al grijii zilei de mâine: a marii majorități, a angajaților. Adică, a tuturor: de la vlădică…până la vajnica opincă.

Analize se vor face la infinit, iar Drulă nu va fi nici primul, cu atât mai puțin ultimul, de care se va spune una, ori alta și pe care sindicatele îl vor contesta!


De ce? Simplu, pentru că asta e rostul sindicatelor din 90, încoa: chiar dacă între liderii lor mai există, ca o bilă albă, oameni ca Iulian Măntescu, pe care l-am ”promovat” special.

Dar, iar aici mare atenție pentru cei care știu: sunt în lumea lor, a sindicaliștilor, o puzderie de exemple în care aceștia rezumau totul la ”mica înțelegere”, cu vremelnicii guvernanți.

Iată, din memorie, o mică listă ”ad-hoc” a câtorva nume a celor care au pătat ideea de sindicalist: Sala, Molea și mai este un alt nume, Popa Gheorghe, daca memoria nu m-a “lasat”, si care la sfatul lui Molea – cel cu struții – a ajuns ca, din poziția de lider sindical să fie  numit ministru secretar de stat, sigur, pe vremea lui  Radu Berceanu.

Nici ministrul în exercițiu nu pare ferit de astfel, de greșeli: mutarea cu acel George Micu… pe care sistemul îl cunoaște ca fiind unul, din groparii lui CFR Marfă. Dar, vrea sau nu vrea, decontul va sosi și-n stația sa…

  • Și totuși… rămâne călătoria cu trenul

Toată lumea iubeşte călătoria, mai ales cea cu trenul, spun unii. Probabil, le-as rapunde E.U. Insă, ceea ce  E.U. unul ştiu este că multă vreme, când porneam la drum, trenul era mai mereu, prima mea alegere.

Totuși, cel mai bun motiv îmi era, la vremea respectivă, şi cel suficient: atmosfera. Ori de câte ori cumpăram biletul, mă întrebam ce fel de oameni voi întâlni, ce istorioare o să mai aflu. Călătoria cu trenul prin România mi-a dăruit deseori o poveste straşnică, o vorbă memorabilă, pe care le-am preluat în reportajele mele, pentru poezia şi miezul şi rostul şi umorul din ele. Unii dintre acei călători întâlniţi într-un tren oarecare au devenit personaje în scrierile mele.

Oamenii adorăpovestească despre ei, să spună celorlalţi tot felul de întâmplări, vesele sau triste, aşa cum e alcătuită viaţa fiecăruia. Iar eu ador să ascult. Şi într-un simplu compartiment de tren totul era aranjat pentru poveşti de spus şi de ascultat.

Deşi o perioadă nu am mai călătorit prea des cu trenul, prin România, atunci când am mers din nou am înţeles că multe s-au schimbat şi nu mai e vremea pentru a privi înapoi, fără rost.

Îmi plăceau vechile vagoane toate compartimentate, aveam senzaţia că merg în vizită la cineva, unde ne strângeam la taifas. Acum, în trenul fără compartimente, poveştile se aud mai rar… Şi nici oamenii pe care îi întâlnesc în tren nu mai sunt la fel.

Ne-am schimbat la pas cu tehnologia. Călătorim şi stăm permanent conectaţi, conversăm cu smartphone-ul, scriem mesaje fără să obosim, postăm cu pasiune pe reţele sociale, trăim la maximum în lumea virtuală. Gata, în tren nu mai e loc pentru poveşti.

Dar e loc de multe şi mari întârzieri. Aşa am aflat că un tren poate pleca la timp, dar nu se ştie niciodată când ajunge la destinaţie. În anumite momente, poate să fie chiar plăcut şi aş putea să trec peste acest lucru. În toată această vreme, însă, tarifele au crescut direct proporţional cu întârzierile tot mai mari.

Într-o zi, trenul numit InterRegio în care mă aflam a străbătut o distanţă de 400 de kilometri în opt ore, dar, dacă norocul surâde, am înţeles că se pot face şi nouă, zece ore. Ca o amintire, cu acceleratul meu de altădată această distanţă o parcurgeam în mai puţin de şase ore.

Într-o altă zi de vară, trenul Intercity în care eram a parcurs 100 de kilometri în aproape trei ore. În octombrie 2012, am citit această ştire:

În primele nouă luni ale anului, trenurile din România au avut întârzieri de peste 2,4 milioane de minute, adică aproape patru (4) ani şi şase (6) luni. Motivele: restricţii de viteză, calamităţi naturale, probleme tehnice ale vagoanelor, furturi de echipamente de siguranţa circulaţiei.”

Există anumite lucruri care nu se mai potrivesc, nu mai merg pentru mine, de la un anumit moment şi, ceea ce este bine, e bine ca ai soluţii şi deci pot fi înlocuite.

Nu aş fi  putut renunţa niciodată la călătoria cu trenul, în România. De fapt, nu aş putea face asta, îmi place să merg cu trenul şi de multe ori, de cele mai multe, este prima alegere.

Rămâne călătoria mea preferată şi cea mai frumoasă şi nici nu mai contează, uneori, toate dezavantajele pe care le are în momentul de faţă în România (de fapt, mint, contează!).

  • Alegeri și alegeri

De un timp, însă, pe distanţe mai lungi am început să mă gândesc şi la altă variantă.  Oare asta or să facă și cei doi actori principali… vremelncii decidenți politici, în vagonul de clasa I și sindicatele, mai muncitorește, în clasa a II a?!

Și, poate că vor cădea de comun acord că, dacă mai doresc ca trenul să mai fie ”acea mașină mică” să aleagă spre ce, dar mai ales cu ce viteză vor să se îndrepte, spre acea ”gară”:

Cea a REALITĂȚII viitoare, sau  cea a ÎNCREMENIRII, în aceleași vagoane prăfuite?!

(NOTĂ: acesta este un articol de opinie)

 

4 comments

  1. ANONIMUL... CHEFERIST 29 august, 2021 at 23:37 Răspunde

    Asta e ideea, nu Drula e problema… altul e chichita: sa le luam pe rand… cumetriile si alte cestii din astea… Molea ala era o figura sinistra. Apropos sti ca individul acela oprea orice tren, ca pe un taxi, oarecare pe strada?!E bine punctat si lasat a raspunde sindicalistii, dar si Drula.

Leave a reply