Italia: 66 de guverne în 75 de ani. Câte guverne a avut Italia în 160 de ani de existență a statului peninsular

Durata medie a unui executiv în Republica Italiană este de un an și două luni. Primul mandat al lui Andreotti a fost de nouă zile, cel mai scurt, iar al doilea mandat al lui Berlusconi, mai mult de 1.000 de zile, cel mai lung. Instabilitatea politică este o afecțiune cronică cu care italienii sunt deja obișnuiți.

Italia este o putere mondială. Dar are și recorduri faimoase in lume pentru desele schimbări  guvernamentale ce a condus la o crasă instabilitate politică.  

Guvernele lor se schimbă într-un ritm implacabil, ca o demonstrație a unei realități (care este deja) uimitoare în sine.

Guvernele din Italia au fost numeroase.

Mai exact, 66 în 75 de ani, cu o durată medie de viață de aproximativ un an și două luni, de când țara a devenit republică în 1946.

Numărul, aproape neverosimil, este identic cu cel al executivilor – directorilor -care au existat de la nașterea Italiei, ca țară în 1861, până când a încetat să fie monarhie, însumând 65.

Cifra globală este de 131 de guverne în 160 de ani de existență a statului italian.

„Patologia”, s-ar părea, este „cronică”, așa cum a arătat încă o dată căderea recentă a guvernului lui Giussepe Conte

„Conte – de la păpușă la păpușar”

Dar există, începând cu post-fascismul, un motiv nobil, după cum își amintesc cei mai de seama  intelectuali, locul politicii în structura actualului stat italian a fost limitat de atunci, pentru a evita repetarea concentrării puterii care a creat o dictator ca Benito Mussolini.

Există multe exemple care demonstrează acest lucru, dar unul care provoacă mereu uimire este cel al  migrațiilor. Anume, politicienii din Parlament  merg de la un partid la altul fără remușcări sau repercusiuni, deoarece nu există nici o restricție care „să pedepsească” fenomenul.

Altele sunt structura bicamerală aproape perfectă în sine, precum și existența unor organsime  independente.

Prin urmare, căderea guvernelor din Italia nu mai este surprinzătoare ci este doar „încă un motiv în demisia colectivă din cauza degenerării unei politici slabe, incapabilă să țină ferm frâiele puterii”, așa cum scria și jurnalistul Sergio Rizzo.

Statisticile sunt nesfârșite

Acestea demonstrează că cel mai scurt guvern din Republica a fost cel al creștin-democratului Amintore Fanfani, care în 1954 a durat doar 11 zile.

Dar primul Executiv al, de asemenea, creștin-democratului Giulio Andreotti, ce s-a format la 18 februarie 1972, nu a obținut încrederea Parlamentului și a trebuit să demisioneze după nouă zile (deși a rămas în funcție încă 4 luni, până la încheierea unui acord ).

„Belzebuthul” politicii italiene

Apoi s-a născut al doilea guvern Andreotti și, astfel, a pus capăt și uneia dintre cele mai lungi crize guvernamentale din istoria țării.

 Andreotti a devenit de atunci acel geniu machiavelic (Beelzebub a fost unul dintre poreclele sale) care a condus politica italiană în deceniile următoare (a fost prim-ministru de 7 ori), ceea ce a dus la o avalanșă de acuzații (chiar și pentru legături cu mafia), dintre care majoritatea nu au avut un impact real asupra lui.

Și cu el la conducere, politica italiană a fost cârmuită  de creștin-democrații (DC), partidul cel mai  important, care a dominat scena din perioada postbelică până în anii ’90.

Și totuși, Italia a avut și prim-miniștri care au jucat un rol cheie în a permite acestei țări și Uniunii Europene să fie acolo unde sunt.

Pentru a cita două exemple: Antonio Segni, al cărui prim mandat a durat doar un an și 10 luni, dar care în 1957 a semnat tratatul care a dat naștere Comunității Economice Europene și Romano Prodi, ulterior președinte al Comisiei Europene la începutul dificil al Secolul XXI.

Și încă doi: Emilio Colombo (1970-72), sub mandatul căruia a fost legalizat divorțul, și Aldo Moro, care în 1975 s-a alăturat Italiei pentru G7.

Cu toate acestea, „geometria” Parlamentului italian nu i-a permis niciodată lui Aldo Moro să plaseze Partidul Comunist (PCI) în Guvern, în ciuda faptului că a fost cea mai mare formațiune comunistă din Europa de Vest până la dizolvarea sa în 1991.

Desigur, în 1976, în mijlocul războiul rece, liderul PCI, Enrico Berlinguer, a ordonat adepților săi să se abțină în Parlament, astfel încât Andreotti, pentru a treia oară, să poată forma un guvern stabil.

Abia în 1998, odată cu moartea PCI, Massimo D’Alema va deveni primul șef de guvern de origine comunistă pe o durată de doi ani.  

Odată cu căderea Zidului Berlinului și sfârșitul așa-numitei Prime Republici în 1994 – al cărei prăbușire a coincis cu scandalul mega-corupției Tangentopoli -, a început, ceea ce este cunoscut sub numele de A Doua Republică Italiană, marcat de un alt leviatan politic: Silvio Berlusconi.

Silvio Berlusconi

Dar controversatul om de afaceri și-a păstrat puterea în 1994, înainte de a cădea, iar primul guvern tehnic al Italiei, cel al lui Lamberto Dini, a fost numit în 1995. Centrul de dreapta Berlusconi a fost omul care a ridicat la cel mai înalt exponent unul dintre cele mai proaste clișee – la furbizia –viclenia politica- care persistă in Italia, acel mod de a face orice e posibil ca să scape el, fără a-și face griji pentru comunitate și legalitate. (Cazul Dragnea la noi, in anii 2017 -2019. n.t.)

Și totuși al doilea guvern Berlusconi a fost cel mai lung din „la Repubblica”, care a durat 1.409 de zile.

Un altul interesant a fost cel al lui Matteo Renzi, cel mai tânăr președinte din istorie, al cărui guvern a fost al patrulea ca durată, 1.019 zile.

foto coperta: Giulio Andreotti

sursa: elperiodico.com