luni, septembrie 27

În loc de doliu național, panaramă națională.

0
103

Am vrut să scriu despre criza guvernului Câțu și lupta dintre PNL și USR. N-am reușit. Mi s-a făcut rușine și scârbă.

În prima săptămână când România se trezește fără Ion Caramitru și Ivan Patzaichin, a scrie și vorbi despre Câțu, Barna, Ciolacu, Simion și alții însemnă să ne ungem sufletele cu glod. În fața titanilor clovnii tac. Nimic n-ar trebui să ne sfâșie plânsul, de popor încremenit în durere.


Ion Caramitru, prințul teatrului românesc. Un om cât un neam. Până la capăt, liber. De prostie, de ipocrizie, de comunism, de penibil, de neputință. De noi. Ce destin. Să te naști într-o țară prea mică pentru tine. El și Ivan.

Victoria unui popor, într-o luntre de lipovan. Simplu. Demn. Liber. Modest, mai ales. Un copil al apelor, Ivan. Până la final.

Doi sori au apus pe cerul României, frământatată de ridicolul unui destin ce nu mai contează. Cei care făceau să conteze au plecat, obosiți de încăpățânarea unui neam ce trăiește atât jos, deși ar putea fi atât de sus. Ca ei. Printre ei. Ion și Ivan.

Caramitru și Patzaichin. După ei, nimicul. Gâlceavă. Zgomot. Penibil. Neant.

Paul Palencsar, jurnalist și teolog

Leave a reply