sâmbătă, decembrie 5

CORONA-JURNAL. Faceţi cunoştinţă cu pisicile spaniole. Ce le mai place şi lor siesta!

0
340

Episodul 10.

Rămăsăsem dator cu plimbarea din a doua zi de “compras” (cumpărături). Calm! Nu e ziua în care m-a oprit din nou Poliţia, aia a fost a treia. Vă povestesc şi de ea, dar acum să facem o plimbare prin Serra.


Satul e ca o fortăreaţă medievală românească. Seamănă cu Sighişoara, ca aură. Are savoarea istoriei care respiră încă în pereţii clădirilor, în aerul dintre case, pe străzile pavate meticulos cu stâncă “pisată”.

E un fel de “agăţătoare” deasupra prăpastie. O aşezare atârnând pe coama muntelui scundac, din rezervaţia Sierra Calderona (după numele unei iubite a nu ştiu cărui rege Felipe – el ştie câte-o mai fi avut!)

Dar dacă dai deoparte acea sevă a marelui imperiu ce domina lumea secole înapoi în timp, oare ce se vede azi la suprafaţa realităţii?

Nu ştiu ce să simt, sincer. Dar vă invit să aruncaţi o privire în scurtul film de mai jos. Nu de alta, dar măcar pentru simpaticul părculeţ de căţei şi tot merită efortul. 🙂

V-a plăcut peisajul? Ce vă spune? Istorie? Sau prezent? Eu nu fac analiza asta şi recunosc că nu mă simt împăcat cu starea de… siesta. Adică, aş vrea să stau în loc şi să pun lupa în jur şi în interiorul meu, apoi să vă spun clar cu ce se mănâncă acest colţ de lume.

Dar nu pot. Viaţa în viteză mi-a răpit se pare aceste simţuri. Nu sunt prea mândru de asta. Pesemne că dacă aş fi trecut pe-aici ca turist aveam altă perspectivă.

Dar eu vă rog să nu mă certaţi că nu am o lecţie de istorie în sacoşele pline cu marfă de la prăvălia senorei Amparo, singura deschisă la ora filmării mele de carantină.

Da, poate atmosfera e uşor apocaliptică, dar pisicile din calea mea merită toţi banii. Pardon, toate simpatiile. Nu mă pricep bine nici la ele. Am avut acum mulţi an un motan. Mitch îl chema. Birmanez. Cât am stat în gazdă, la curte, în zona Tei, în casa distinsei doamne Zăvoianu, Mitch era prezent doar atunci când ţipa în zbor printre garduri.

Era un aventurier fără pereche. Se pare că asta nu-i făcea viaţa prea uşoară din moment ce urla ca din gură de şarpe, fugărit fiind de cei supăraţi pe el, cel mai probabil confraţi din rasa maidaneză sau câini de-a binelea. N-avea el treabă. Era ca un Don Quijote dispus să moară pentru pasiunile lui.

Dar pisicile peste care dau zilnic aici sunt din alt aluat. Unul al siestei. Stau tolănite de zici că-s de piatră uneori. Rar se umflă vreuna în “pene” şi face pe grozava. În general, sunt de-o relaxare soră cu spaniolul. Seamănă bine la stil. Le puteţi vedea mai jos. Sper să vă placă.

Puteţi susţine acest jurnal, AICI

 

Alte episoade

CORONA-JURNAL. Am împlinit o lună de „arest la domiciliu”. Vă spun cum e carantina noastră

CORONA-JURNAL. Mi-e dor de praful copilăriei, de bogăţia spirituală a sărăciei noastre!

CORONA-JURNAL. Mă ceartă o doamnă că nu sunt „patriot”. I-am răspuns

CORONA-JURNAL. Am trecut de barajul Poliţiei, dar geamul maşinii tot blocat rămâne!

CORONA-JURNAL. E frumos sub cerul Valenciei! Până te opreşte Guardia Civil…

CORONA-JURNAL. Prima zi afară din casă, după 17 zile

Leave a reply