sâmbătă, septembrie 19

“Am plecat din România și nu m-am mai întors decât ca vizitator”. Mărturia unui ziarist căruia Mineriada din iunie 1990 i-a schimbat viaţa

0
679

Dacă Mineriada de exact acum 30 de ani a făcut ceva bun, în tot răul general, e că l-a provocat să plece din ţară pe un vechi ziarist, care mi-a influenţat considerabil cariera mea de gazetar. În iunie 1990, România intrase neoficial sub dictatura lui Ion Iliescu, Petre Roman şi a aparatului FSN, redevenise o ţară închisă şi izolată de lume, la doar 6 luni după ce fusese eroina lumii, graţie Revoluţiei din decembrie 1989.

Plecarea din ţară a lui Petru Clej, pe atunci jurnalist la devastata redacţie a României Libere (unde aveam să îmi încep şi eu ucenicia de presă) a însemnat pentru mine o mare oportunitate.

Petru Clej, într-una din vizitele sale în România

El a ajuns la BBC Londra, Serviciul în limba română(secţie pe care avea s-o şi conducă mai târziu), iar ulterior, peste doar trei ani, eu am devenit corespondent BBC la Târgu-Jiu şi Petru mi-a fost unul dintre cei mai buni ghizi ai carierei mele jurnalistice.

Între timp, BBC în limba română s-a desfiinţat, iar Petru Clej  este acum corespondentul la Londra al Radio France International şi astăzi ne-a povestit cum l-a împins Mineriada lui Ion Iliescu să plece din ţară. Redăm mai jos mărturia sa integrală publicată pe site-ul redacţiei RFI în limba română.

Mărturia lui Petru Clej despre cum a suferit ca ziarist la România Liberă în timpul Mineriadei din 13-15 iunie 1990

Eram jurnalist la România liberă, din februarie 1990, deci exact din perioada de glorie, când tirajul ziarului ajunsese la 1,5 milioane de exemplare. Pe data de 9 iunie mă întorsesem dintr-o călătorie de trei săptămâni în Canada și Statele Unite, care fusese cea mai interesantă aventură din viața mea, pentru că înainte de 1990 nu călătorisem nicăieri în lume. Plecasem pe data de 20 mai, ziua primelor alegeri pluraliste în care Iliescu și FSN obținuseră scorul de 85% respectiv 66%.

13 iunie: incidente bizare

La numai patru zile de la reîntoarcerea mea, mă aflam pe Bulevardul Magheru, îndreptându-mă către Piața Universității.

Era după-amiaza zilei de 13 iunie și în Piață ardea un autobuz. Erau scutieri care urmăreau diverși manifestanți, care însă n-aveau nimic în comun cu demonstranții conduși de Marian Munteanu și Liga Studenților, care se retrăseseră la patru zile după alegeri.

Mai încolo, pe calea Victoriei, la ministerul de interne, același haos. Eram împreună cu Francois Brousseau, un jurnalist pe care-l cunoscusem cu doar câteva zile înainte la Montreal și nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă.

Cei care erau în stradă păreau mai degrabă niște elemente declasate, puse pe creat dezordine, care nu erau tipul de manifestant anti-comunist.

M-am întors acasă în acea seară și m-am culcat devreme. A doua zi mă trezește mama și-mi spune: A sunat cineva și a zis să nu te duci la România liberă, că sunt minerii acolo. Nici până azi nu știu cine a fost cel care a dat telefon.

Petru Clej

Am plecat prin oraș, evitând arterele centrale și Piața Universității, unde auzisem că minerii fac ordine, între altele bătând bărbați cu barbă și cum aveam și eu barbă, o minimă prudență m-a îndemnat să nu mă aventurez pe acolo.

M-am întâlnit cu Miller Crouch, secretar I al Ambasadei SUA la București, care m-a sfătuit, jumătate în glumă, să-mi rad barba și să-mi schimb sandalele ca să pot să o iau la fugă în caz că sunt atacat de mineri.

Am trecut pe la Hotel București unde erau deja adunați corespondenții străini de presă și-mi aduc aminte că am dat un interviu unui jurnalist de la France Inter despre Mineriadă. Era un soi de poliță de asigurare, în caz că evenimentele luau o turnură funestă.

Liderul nostru, Petre Mihai Băcanu nu era în țară, era plecat în Canada, și poate a fost mai bine că a fost așa, deoarece în dimineața zilei de 14 iunie, un grup de tipografi isterizați (care aveau să refuze să tipărească ziarul în următoarele trei zile, așa cum se întâmplase și în anii 45’ – ’46, când comuniștii sabotaseră presa democratică), o bruscaseră pe blânda secretară, Mariana, lovind-o cu capul de perete și urlând ca scoși din minți: Unde e Băcanu? Vrem să-l omorâm!

Doar prezența de spirit a fostului meu coleg Ștefan Niculescu Maier a salvat pe 14 iunie redacția de la devastare, el spunându-le minerilor că președintele George Bush ar fi auzit de invadarea redacției României libere și că s-ar fi declarat îngrijorat de această știre.

Lovitură de redacție

Miron Cozma, liderul minerilor. Nici până azi n-a fost judecat pentru Mineriada din iunie 1990

A doua zi, 15 iunie, am mers la redacție, unde se adunaseră mulți dintre jurnaliștii cotidianului. Minerii care trecuseră pe acolo în ziua precedentă, fără să o devasteze, nu mai erau, se mutaseră la Complexul Expoziției.

A fost atunci o tentativă clară de lovitură de redacție, când Ștefan Zidăriță, unul dintre politrucii moșteniți din perioada comunistă, a spus jurnaliștilor adunați acolo: Ni se cere să schimbăm linia ziarului și să renunțăm la privatizare (care avusese loc pe data de 1 aprilie – n.r.) și atunci ni se va permite să reapărem.

A urmat o reacție de respingere în bloc și-mi aduc aminte de intervenția vehementă a unor jurnaliști ca Doina Doru și Sorin Roșca-Stănescu, care au întrebat: Cine sunt cei care ne cer asta? Ce, suntem pe vremea lui Ceaușescu?, la care Zidăriță, care era doar un biet agent al regimului Iliescu infiltrat în redacție a dat înapoi și n-a mai zis nimic.

Luni 18 iunie, după trei zile în care ziarul România liberă nu apăruse a avut loc o adunare generală a salariaților acționari care a votat cu o majoritate covârșitoare continuarea liniei ziarului și încrederea în conducerea Societății “R” care edita ziarul.

Momentul de cumpănă s-a produs atunci când caricaturistul Cristian Topan și corectorul Simion Buia și-au arătat rănile oribile căpătate ca urmare a bătăilor administrate de mineri.

Buia avusese proasta inspirație să le arate minerilor, sosiți la 2 dimineața pe 14 iunie la Ministerul de Interne, legitimația de la România liberă, iar Topan fusese găsit în Piața Universității cu un exemplar al ziarului în sacoșa pe care o purta.

Deja atmosfera se schimbase în urma indignării pe plan internațional și țin minte că din sfert în sfert de oră băteau la ușa sălii unde avea loc adunarea noastră tipografii care erau îngrijorați că nu trimitem ziarul la cules.

Neagră depresie

Ion Iliescu le-a mulţumit minerilor pentru violenţele şi distrugerile din Capitală

Zilele următoare le-am petrecut într-o neagră depresie. Mi-aduc aminte o discuție cu tatăl unuia dintre colegii mei de redacție căruia i-am spus că aceste evenimente mă determină să nu mai văd niciun viitor în România.

Tatăl colegului meu, care scria la cotidianul FSN, Azi (responsabil în bună măsură de incitarea la ură care a generat evenimentele din 13 – 15 iunie), a folosit discuția privată dintre noi și a publicat un editorial a cărui concluzie era: Du-te învârtindu-te, țara n-are nevoie de oameni ca tine. Cel puțin a avut decența de a nu-mi menționa numele.

Ceea ce nu s-a sfiit câteva săptămâni mai târziu să facă editorul aceleiași fițuici neo-comuniste, Octavian Știreanu, ulterior senator și consilier prezidențial.

Într-un editorial intitulat Petru Clej și Codul Penal, Știreanu mă amenința direct. Aflase prin intermediul “ciripitorilor” care trăseseră cu urechea la o discuție pe care o avusesem cu senatorul american Robert Dole, la reședința ambasadorului SUA la București.

Vina mea? Îi mulțumisem senatorului pentru ajutorul acordat României libere în achiziționarea unei tipografii pentru a putea contracara șantajul tipografilor angajați ai statului.

A urmat o relativă normalizare a vieții politice din România, dar decizia mea era luată. Am plecat din România în mai 1991 în Marea Britanie și de atunci nu m-am mai întors decât ca vizitator” 

Mărturia profesorului de istorie Gheorghe Gorun despre cum s-a gândit personal să oprească trenurile cu mineri plecate din Valea Jiului (de la minutul 13:00)

Leave a reply